Transportul pe cablu în mediul urban - Teodor Ioan Mârza

Sistemele convenționale de transport de persoane oferă o gamă largă de modalităţi de tranzit în zonele urbane. Rutele de autobuz şi troleibuz sunt aliniate de obicei în zone cu cerinţa de tranzit mediu, în timp ce în zonele cu densitate urbană ridicată, unde nevoia de tranzit este mare, există mijloace de transport rapide, terestre sau subterane (tren sau metrou).

Totuşi, este posibil, în unele cazuri, ca utilizarea acestor tehnologii în mediile urbane să nu fie fezabilă din cauza unor factori care nu sunt neaparat dependenţi de cerinţa numărului de pasageri. În multe contexte urbane există bariere geografice şi topografice cum ar fi munţii, văile sau cursurile de apă, care implică foarte mari consumuri de resurse pentru a crea infrastructura necesară depăşirii acestor bariere. Acest fapt implică renunţarea la realizarea transportului public prin mijloace convenţionale (tuneluri, viaducte sau poduri) în acele zone. În aceste cazuri, investitorii işi pot îndrepta atenţia către metode neconvenţionale de transport pentru a satisface nevoile de tranzit de persoane.

Există un număr de tehnologii de tranzit şi mijloace de transport neconvenţionale care sunt special proiectate pentru a face faţă condiţiilor specifice amintite mai sus, şi care şi-au demonstrat aplicabilitatea în multe locuri din jurul lumii (Vuchic, 2007)¹. Una din aceste tehnologii care este din ce în ce mai des folosită în zone în care există constrângeri de ordin topografic sau urbanistic este transportul aerian pe cablu.

Termenul de Transport Aerian pe Cablu (TAC) este folosit în această lucrare cu scopul de a descrie orice formă de transport aerian care utilizează unul sau mai multe cabluri sau sisteme de cabluri, care este implementat în zonele urbane sau turistice, în vederea transportului public de persoane.

„Odată considerate ca fiind mai mult decât o atracție turistică, telecabinele se dovedesc acum a fi o metodă ecologică de navetă.” (Williams, 2019)²

În 2004, orașul columbian Medellin a devenit primul loc din lume care a integrat pe deplin telecabinele în sistemul de transport public existent. De atunci, un număr tot mai mare de zone urbane de pe glob au început să instaleze sisteme de telecabine proprii, oferind o metodă curată, relativ ieftină și inovatoare de transport public. Timp de decenii, al doilea oraș al Columbiei a fost cunoscut ca fiind un oraș cu rata criminalității ridicată. Fiind amplasat de-a lungul unei văi abrupte, cu cartierele mai sărace amenajate pe pantele îndepărtate de centru, mulți locuitori au fost efectiv excluși de la locurile de muncă din cauza timpului și efortului necesar pentru a ajunge la serviciu prin metodele convenționale de transport. Cu toate acestea, din 2004, orașul a investit în conectarea acestor cartiere cu restul orașului prin intermediul sistemului său inovator MetroCable - o investiție care s-a dovedit a fi unul din factorii care au dus la scăderea ratei de criminalitate a orașului.

De atunci, orașele din întreaga lume au început să urmeze exemplul orașului Medellin. De la Caracas în Venezuela la Constantin în Algeria, New York în SUA până la Nijni Novgorod din Rusia, autoritățile își îndreaptă atenția spre telecabine ca mijloc de a depăși provocările comune de transport.

Sistemele de transport pe cablu, telecabinele, așa cum sunt cunoscute, oferă proiectanților urbaniști o modalitate de a traversa topografia provocatoare, cum ar fi dealurile abrupte și râurile. Dar acestea nu sunt singurele beneficii. Telecabinele oferă și alte avantaje. Sunt silențioase, nu emit poluare directă a aerului și, spre deosebire de noile căi ferate, tuneluri sau poduri, sunt semnificativ mai ieftin de construit.

Capacitatea sistemelor TAC de a conecta zone deluroase și greu accesibile este avantajul lor principal. În orașele mai puțin dezvoltate economic, care nu își permit sistemele feroviare ușoare, acestea oferă o metodă mai rapidă și mai confortabilă de deplasare pe distanțe lungi decât autobuzele și, de asemenea, pot contribui la reducerea aglomerației. În plus, pasagerii beneficiază și de o priveliște plăcută în timpul călătoriei.

Un studiu efectuat de Banca Mondială (Leonardo Canon Rubiano, Wenyu Jia, Georges Darido, 2017)³ asupra telecabinelor urbane constată că lungimea medie a călătoriei pentru sistemul actual este de 2,7 km, cu stații la aproximativ 800 de metri. De obicei, ating viteze cuprinse între 10-20 km/h și pot transporta până la 2.000 de persoane pe oră în fiecare sens.

În funcție de oraș și de cartierele deservite, o singură linie de telecabină poate transporta peste 20.000 de pasageri zilnic. O linie din capitala boliviană La Paz transportă până la 65.000 de persoane la fiecare 24 de ore.

Un efect secundar previzibil al telecabinelor urbane este atracția lor ca obiectiv turistic și, prin urmare, ca factor de creștere economică. În orașe precum Medellin și La Paz, o plimbare cu telecabina este considerată una dintre principalele atracții.

Cel mai lung sistem de telecabină din lume, peste 16 km, se află în La Paz, Bolivia. Mi Teleférico funcționează ca principalul sistem de transport public din La Paz și are în prezent 25 de stații și șase linii separate care circulă prin oraș. Patru linii suplimentare sunt planificate să se deschidă în perioada următoare. Un bilet într-o singură direcție costă doar 3 boliviano (moneda Boliviei) - în jur de 0,42 USD.

Din 2016, vizitatorii din Golful Ha Long din Vietnam pot vedea dintr-o nouă perspectivă formațiunile de rocă unice declarate ca fiind parte a Patrimoniului Mondial al Unesco. Telecabina părăsește Ha Long City și rulează peste golf până la un punct de vizionare de pe dealul Ba Deo din apropiere și este susținută de cel mai înalt pilon din telecabină din lume, la 188,8 m. Telecabina Ha Long Queen deține, de asemenea, și recordul pentru numărul de pasageri pe care îl poate transporta fiecare gondolă - cabinele cu două etaje pot transporta până la 230 de pasageri.

Un număr din ce în ce mai mare de orașe își exprimă interesul pentru construirea propriilor sisteme de transport urban. Printre acestea se află fie în procesul de explorare, proiectare sau construire a propriilor sisteme Tasmania (Australia), Göteborg (Suedia), Ierusalim (Israel), Mombasa (Kenya) și Chicago (SUA).

Având în vedere cele de mai sus, lucrarea încearcă să prezinte o analiză cât mai detaliată a tehnologiilor folosite în transportul aerian pe cablu (TAC).

Această lucrare continuă cu o vedere de ansamblu a TAC, originile sale, componentele instalaţiei şi caracteristicile sistemului. Privirea de ansamblu este bazată pe informaţii culese din literatura de specialitate care este destul de limitată, cât şi din alte surse cum ar fi antreprenori TAC şi soluţii deja implementate în lume.

Caracteristicile tehnologice, de sistem şi de funcţionare ale acestei tehnologii le-am comparat apoi cu cele ale modelelor de tranzit convenţionale.

Este prezentată apoi o listă cu câteva din sistemele de transport aerian pe cablu existente în lume, printre care aplicații din Portland (SUA), Insula Roosevelt (SUA), Medellin (Columbia), Caracas (Venezuela), Honk Kong (China) și Constantine (Algeria).

Ultimul capitol al acestei lucrări prezintă o evaluare a tehnologiilor actuale de transport pe cablu, beneficiile şi limitările lor, cât şi progresele necesare pentru ca TAC să devină un mod de tranzit pe deplin recunoscut ca făcând parte din familia de mijloace uzuale de transport în comun.